luni, 28 iunie 2010

First Movement

My son, my chosen and beloved
Share your wounds with your mother
And because, dear son, I have always carried you in my heart,
And always served you faithfully
Speak to your mother, to make her happy,
Although you are already leaving me, my cherished hope.
(Lamentation of the Holy Cross Monastery from the "Lysagóra Songs" collection. Second half of the 15th century)

Second Movement

No, Mother, do not weep,
Most chaste Queen of Heaven
Support me always.
"Zdrowas Mario." (*)
(Prayer inscribed on wall 3 of cell no. 3 in the basement of "Palace," the Gestapo's headquarters in Zadopane; beneath is the signature of Helena Wanda Blazusiakówna, and the words "18 years old, imprisoned since 26 September 1944.")
(*) "Zdrowas Mario" (Ave Maria)—the opening of the Polish prayer to the Holy Mother

Third Movement

Where has he gone
My dearest son?
Perhaps during the uprising
The cruel enemy killed him

Ah, you bad people
In the name of God, the most Holy,
Tell me, why did you kill
My son?

Never again
Will I have his support
Even if I cry
My old eyes out

Were my bitter tears
to create another River Oder
They would not restore to life
My son

He lies in his grave
and I know not where
Though I keep asking people
Everywhere

Perhaps the poor child
Lies in a rough ditch
and instead he could have been
lying in his warm bed

Oh, sing for him
God's little song-birds
Since his mother
Cannot find him

And you, God's little flowers
May you blossom all around
So that my son
May sleep happily
(Folk song in the dialect of the Opole region)

vineri, 25 iunie 2010

Un fragment din ce-am mai citi în ultima vreme, împărtaşit...

PRIZONIERII. Într-o dimineaţă prizonierii au ieşit la muncă în curtea închisorii; gardianul era absent. Unii dintre ei s-au apucat pe loc de treabă ca de obicei, alţii stăteau degeaba şi aruncau în jurul lor priviri sfidătoare. Atunci unul a ieşit din rând şi a strigat: „Muncţi cât vreţi sau staţi, asta nu are importanţă. Uneltirile voastre secrete au fost dezvăluite; gardianul închisorii va surprins şi în curând el vă va judeca aspru. Îl cunoaşteţi, e dur şi ranchiunos. Dar ascultaţi ce vă spun: v-aţi înşelat asupra mea până acum, dar nu sunt ce par a fi. Mai mult, sunt fiul gardianului închisorii şi am toată influenţa asupra lui. Pot să vă scap, vreau să vă scap. Bineînţeles, nu-i voi salva decât pe aceia dintre voi care cred că eu sunt fiul gardianului. Ceilalţi pot culege roadele neîncrederii lor”. „Bine, zise după un moment de tăcere un prizonier mai vârstnic, ce contează pentru tine dacă noi credem în tine sau nu? Dacă eşti într-adevăr fiul lui şi poţi face ce ai zis, pune o vorbă bună pentru noi. Atunci vei face chiar o faptă bună. Dar încetează cu discursurile despre credinţă şi neîncredere.” „Eu unul nu cred deloc, îl întrerupse unul mai tânăr. Are tot felul de idei. Pariez că peste opt zile vom fi tot aici, exact ca astăzi şi că gardianul nu are cunoştinţă de nimic.” „Şi dacă a ştiut ceva nu mai e cazul acum, strigă primul prizonier care coborâse în curte. Gardianul închisorii tocmai a murit subit” „Ura!” Izbucniră mai mulţi prizonieri într-un glas. „Domnule fiu! Domnule fiu! Unde-ţi este moştenirea? Care suntem prizonierii tăi de acum?” „V-am spus, răspunse calm cel apostrofat, voi elibera pe toţi cei care cred în mine, sunt la fel de sigur ca de faptul că tatăl meu e încă în viaţă.” – Prizonierii nu mai râseră, ci înălţară din umeri şi-l lăsară în pace.
(Friedrich Nietzsche, Călătorul şi umbra sa. Omenesc, prea omenesc)


...şi o fotografie