(Fragmente pentru cei care iubesc cel mai mult)

Unde, cînd am citit această parabolă-mit, parabola privitorului care, sedus de frumuseţea unui peisagiu zugrăvit, pătrunde în interiorul lui, dispare după o colină şi nu mai apare niciodată?

Destinul nostru este destinul miturilor pentru care am optat.

Ce privilegiu să te poţi sustrage, iradiat de vraja erotic-letală a unei opere de artă, legilor fizice, celor cunoscute, cel puţin, să păşeşti pragul îngeresc al anti-materiei, să dispari în spatele colinei, să-ţi construieşti propria eternitate şi s-o eviţi pe cea impusă, concentraţionară, cu miros de formol.

Ce privileagiu - ce rar privilegiu, să fii lovit ca de un laser cosmic de Empedocle-le lui Hölderlin sau Turnul Babel al lui Brugel şi să te mistui într-o operă de artă, replică demiurgică, moarte aleasă, moarte frenetică şi construită.

...

N-am alte dovezi că am trăit. Restul... – Să nu mai spuneţi asta niciodată, domnule Pintilie, e mare păcat. – Ştiu. Restul e un bricabrac. - Adică cum un bricabrac? - Adică un bricabrac, o carte fără un proiect precis, obiecte fără nici o valoare, uzate şi demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hîrtii, un război cu hîrtiile. – Adică? – Adică eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spaţiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuinţă. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.

(Lucian Pintilie, Bricabrac, Humanitas, 2003)