Un fragment din ce-am mai citi în ultima vreme, împărtaşit...

PRIZONIERII. Într-o dimineaţă prizonierii au ieşit la muncă în curtea închisorii; gardianul era absent. Unii dintre ei s-au apucat pe loc de treabă ca de obicei, alţii stăteau degeaba şi aruncau în jurul lor priviri sfidătoare. Atunci unul a ieşit din rând şi a strigat: „Muncţi cât vreţi sau staţi, asta nu are importanţă. Uneltirile voastre secrete au fost dezvăluite; gardianul închisorii va surprins şi în curând el vă va judeca aspru. Îl cunoaşteţi, e dur şi ranchiunos. Dar ascultaţi ce vă spun: v-aţi înşelat asupra mea până acum, dar nu sunt ce par a fi. Mai mult, sunt fiul gardianului închisorii şi am toată influenţa asupra lui. Pot să vă scap, vreau să vă scap. Bineînţeles, nu-i voi salva decât pe aceia dintre voi care cred că eu sunt fiul gardianului. Ceilalţi pot culege roadele neîncrederii lor”. „Bine, zise după un moment de tăcere un prizonier mai vârstnic, ce contează pentru tine dacă noi credem în tine sau nu? Dacă eşti într-adevăr fiul lui şi poţi face ce ai zis, pune o vorbă bună pentru noi. Atunci vei face chiar o faptă bună. Dar încetează cu discursurile despre credinţă şi neîncredere.” „Eu unul nu cred deloc, îl întrerupse unul mai tânăr. Are tot felul de idei. Pariez că peste opt zile vom fi tot aici, exact ca astăzi şi că gardianul nu are cunoştinţă de nimic.” „Şi dacă a ştiut ceva nu mai e cazul acum, strigă primul prizonier care coborâse în curte. Gardianul închisorii tocmai a murit subit” „Ura!” Izbucniră mai mulţi prizonieri într-un glas. „Domnule fiu! Domnule fiu! Unde-ţi este moştenirea? Care suntem prizonierii tăi de acum?” „V-am spus, răspunse calm cel apostrofat, voi elibera pe toţi cei care cred în mine, sunt la fel de sigur ca de faptul că tatăl meu e încă în viaţă.” – Prizonierii nu mai râseră, ci înălţară din umeri şi-l lăsară în pace.
(Friedrich Nietzsche, Călătorul şi umbra sa. Omenesc, prea omenesc)

...şi o fotografie