Am înaintea ochilor Marele Teatru, inutil şi iraţional.

Jacek Woszczerowicz era bătrân, mărunt şi nu fusese frumos. Acum avea faţa brăzdată de riduri şi era pleşuv. Era polonez şi actor. După un infarct, medicii îi interziseseră să mai joace. A urmat un al doilea infarct. Medicii i-au prezis moartea sigură, dacă avea să mai urce pe scenă. El s-a încăpăţânat: de două ori pe săptămână, acoperit într-o armură grea, cu pasul târşâit, apăsat parcă de o taină bine ascunsă, era Richard al III-lea. Pregătirea o începea cu două zile înainte, hrănindu-se doar cu supă şi apă. Mergea în sus şi în jos prin camera lui, fără nici o pauză, ca şi cum şi-ar fi încurajat trupul: „o să izbutim! ”

În ziua spectacolului postea ca un om al bisericii ce se pregăteşte pentru slujbă. Şi nu avea în minte decât să îşi uşureze stomacul pentru efortul din timpul spectacolului. La trei după-amiaza ieşea din casă şi pleca pe jos la teatru. Locuia la periferie: se îndrepta spre centru cu pasul hotărât, murmurându-şi replicile din rol. Cei care îl vedeau trecând îl credeau beţiv sau nebun. Apoi îşi punea armura. Venea atunci clipa când privirea lui rătăcea dincolo de colegi şi spectatori, de parcă spiona moartea.

„Pricepi? Nu joc pentru public, ci pentru Dumnezeu.”

La şcoala de teatru din Varşovia, unde am avut prima zi de ucenicie, mă gândeam că numai oamenii bolnavi de inimă ar trebui să fie actori.

(Eugenio Barba, Teatru. Singărătate, meşteşug, revoltă)

Pablo Picasso, Arlequin