Adina Cioraru : Cine este Ioana Petcu?
Ioana Petcu : Ştii, e greu să vorbeşti despre tine ca artist, să te defineşti, cumva. Dar şi dacă nu aş cunoaşte-o bine pe Ioana, n-aş putea să creez din ea. Ceea ce pot spune foarte sigur, e că ea este “omul mereu dincolo”. E dincolo de obiectiv, dincolo de scenă, dincolo de text. Şi mai mult decît orice, Ioana este persoana care şi-a păstrat un mare copil în ea. A conştientizat că în lipsa acestui copil care, aflat pe scenă sau într-un studio, începe să-şi imagineze dinamica spaţiului în care e, fără acesta nu ar exista act artistic pentru ea.
A.C. : De ce "Semnele dragostei"?
I.P. : Expozitia din magazinul Acaju (strada Stroescu, nr. 12) a fost un eveniment pe care-l doream mic, însă care, contrar aşteptărilor mele, s-a mediatizat destul. Pe Andreeea, patroana magazinului, am cunoscut-o prin decembrie-ianuarie. Ştiam că proiectul magazinului ei este nu doar de a vinde, ci de a constitui un loc în care oamenii se întîlnesc, îşi prezintă lucrări plastice, fie cîntă, fac teatru. Acaju doreşte să fie un proiect curajos, care comercializează produse orientale, produse mai puţin întîlnite în Iaşi, dar care adună artişti liberi să se exprime. “Semnele dragostei” e o expoziţie în care am adunat trei luni de experienţă foto pe aceeaşi temă - dragoste & libertate – şi experienţă alături de oameni. Am vorbit aici despre sensibilitate şi despre forţă, ca o altă formă de exprimare a sensibilităţii, despre cuplul dominat-dominant, despre masculinitate şi feminitate, despre claustrări şi deschideri. Şi nu în ultimul rînd, despre emoţiile mici cînd eşti “împreună”. Am oferit în faţa kitsch-ului de Valentine’s Day, povestea lui “cum mă trezesc dimineaţa, îţi văd conturul alături şi mi-e drag”.
A.C. : În cît timp ai adunat materialul necesar pentru această expoziţie?
I.P. : Zîmbesc puţin. Materialul exista de multă vreme în mintea mea. Trăiri din trecut, obsesii, şi-au găsit abia acum aplicaţia vizibilă. Expoziţia de la Acaju (deschisă 09.02 – 29.02.2008) e un fel de test, pot spune aproape sigur că ideea se va extinde şi că evenimentul se va reformula într-o variantă mai amplă. Trei luni au durat şedinţele foto, ore în care am vampirizat modelul cu indicaţiile mele, ore în care modelele mi-au umplut viziunile. În general, sunt persoana fatalistă, care e mereu nemulţumită de munca sa, însă starea asta mă ţine foarte vie. Cred că e esenţial pentru un artist să-şi dorească mereu mai mult, să-şi dorească altfel. Asta-l recreează. Îl face iar copil. Alt copil.
A.C. : Ce înseamnă această realizare pentru tine?
I.P. : “Semnele” sunt doar o etapă din mine, un alt punct de pornire. Un timp care trebuia arătat, care, în acest fel, se sfîrşeşte şi porneşte deopotrivă. Se sfîrşeşte pentru că l-am descoperit, l-am făcut cunoscut lumii, şi reîncepe deoarece este un pretext pentru o nouă expoziţie, pentru o altă perioadă de lucru. Orice expoziţie, orice spectacol pe care-l realizez poartă un mesaj şi e o formă de comunicare către ceilalţi şi către mine.
A.C. : "Fotografia este tăcerea mea", ai declarat pentru site-ul [link]. Ce te ajută să exprimi fotografiile pe care le realizezi?
I.P. : Fotografia e o lume fixă, o lume care nu se mişcă decît prin interpretarea receptorului. Şi asta m-a fascinat la ea. La început am fost marcată de cuvînt, scriitura oricum nu m-a părăsit nicodată; dar cu vremea am descoperit imaginea cu toată potenţialitatea ei. Ceea ce nu am putut spune, ceea ce nu am putut spune mai bine sau ceea ce mi-a părut periculos a fi spus, am “imaginat”. Mesajul pe care-l duc fotografiile mele e o căutare a mea şi implicit, fără să-şi dea poate seama, o căutare a celui care priveşte. O căutare a sensului şi, în egală măsură, o resemnificare. E frumos cum imaginea poate să-ţi transmită o poveste, dincolo de privirea sau de pliul rochiei pe care le-a surprins. Din această perspectivă e o deschidere continuă. A mea drept autor şi a celorlalţi drept public.
A.C. : Cît de receptiv este publicul ieşean faţă de acest gen de expoziţii?
I.P. : Să ştii că oamenii îşi doresc evenimente inedite. Am observat asta şi la prima expoziţie care s-a desfăşurat la Sage Café şi acum, în Acaju. Vin, vin tineri şi chiar am văzut şi figuri mai în vîrstă. Trebuie doar să le dăm posibilitatea de a vedea aşa ceva. Eu sunt foarte conştientă că nu voi expune niciodată într-o galerie clasică. Pentru că-mi doresc un public viu, deschis la receptare în spaţii diferite, şi pentru că locaţia are un rol deosebit pentru mine. Vorbeşte în acelaşi timp cu imaginile. Sage a dat atmosfera folk, mirosul de ceai, în care s-a putut arăta chipul feminin; Acaju a oferit ambianţa elegantă, parfumul de santal în care au putut seduce “Semnele dragostei”.
A.C. : Ce planuri şi proiecte ai pe viitor?
I.P. : Cum am precizat puţin mai sus, voi aduna material şi oameni (artişti, manageri culturali) pentru un eveniment mai mare, despre care însă nu vreau, din superstiţie, să vorbesc încă. Voi continua activitatea ca regizor, încercînd să fiu prezentă şi în alte oraşe ale ţării. Desigur, un proiect foarte serios şi necesar este să învăţ să fac cremă de zahar ars. Şi-abia aştept să evadez cîteva zile la Vama Veche…
A.C. : Dacă o fotografie te-ar defini, ce ar reprezenta aceasta?
I.P. : Faină întrebare. Probabil ar fi o fotografie albă-albă pe care ceilalţi ar cola imaginile lor. Adina Ciuraru este studenta la Jurnalism si s-a intimplat sa avem o discutie simpatica, pe care o desfac aici.
(interviul datează din luna februarie 2008, însă am vrut să împărtăşesc aici cîteva viziuni despre fotografie. despre acel animal care se zbate undeva în stern. care respiră cu mine.)
Ioana Petcu : Ştii, e greu să vorbeşti despre tine ca artist, să te defineşti, cumva. Dar şi dacă nu aş cunoaşte-o bine pe Ioana, n-aş putea să creez din ea. Ceea ce pot spune foarte sigur, e că ea este “omul mereu dincolo”. E dincolo de obiectiv, dincolo de scenă, dincolo de text. Şi mai mult decît orice, Ioana este persoana care şi-a păstrat un mare copil în ea. A conştientizat că în lipsa acestui copil care, aflat pe scenă sau într-un studio, începe să-şi imagineze dinamica spaţiului în care e, fără acesta nu ar exista act artistic pentru ea.
A.C. : De ce "Semnele dragostei"?
I.P. : Expozitia din magazinul Acaju (strada Stroescu, nr. 12) a fost un eveniment pe care-l doream mic, însă care, contrar aşteptărilor mele, s-a mediatizat destul. Pe Andreeea, patroana magazinului, am cunoscut-o prin decembrie-ianuarie. Ştiam că proiectul magazinului ei este nu doar de a vinde, ci de a constitui un loc în care oamenii se întîlnesc, îşi prezintă lucrări plastice, fie cîntă, fac teatru. Acaju doreşte să fie un proiect curajos, care comercializează produse orientale, produse mai puţin întîlnite în Iaşi, dar care adună artişti liberi să se exprime. “Semnele dragostei” e o expoziţie în care am adunat trei luni de experienţă foto pe aceeaşi temă - dragoste & libertate – şi experienţă alături de oameni. Am vorbit aici despre sensibilitate şi despre forţă, ca o altă formă de exprimare a sensibilităţii, despre cuplul dominat-dominant, despre masculinitate şi feminitate, despre claustrări şi deschideri. Şi nu în ultimul rînd, despre emoţiile mici cînd eşti “împreună”. Am oferit în faţa kitsch-ului de Valentine’s Day, povestea lui “cum mă trezesc dimineaţa, îţi văd conturul alături şi mi-e drag”.
A.C. : În cît timp ai adunat materialul necesar pentru această expoziţie?I.P. : Zîmbesc puţin. Materialul exista de multă vreme în mintea mea. Trăiri din trecut, obsesii, şi-au găsit abia acum aplicaţia vizibilă. Expoziţia de la Acaju (deschisă 09.02 – 29.02.2008) e un fel de test, pot spune aproape sigur că ideea se va extinde şi că evenimentul se va reformula într-o variantă mai amplă. Trei luni au durat şedinţele foto, ore în care am vampirizat modelul cu indicaţiile mele, ore în care modelele mi-au umplut viziunile. În general, sunt persoana fatalistă, care e mereu nemulţumită de munca sa, însă starea asta mă ţine foarte vie. Cred că e esenţial pentru un artist să-şi dorească mereu mai mult, să-şi dorească altfel. Asta-l recreează. Îl face iar copil. Alt copil.
A.C. : Ce înseamnă această realizare pentru tine?
I.P. : “Semnele” sunt doar o etapă din mine, un alt punct de pornire. Un timp care trebuia arătat, care, în acest fel, se sfîrşeşte şi porneşte deopotrivă. Se sfîrşeşte pentru că l-am descoperit, l-am făcut cunoscut lumii, şi reîncepe deoarece este un pretext pentru o nouă expoziţie, pentru o altă perioadă de lucru. Orice expoziţie, orice spectacol pe care-l realizez poartă un mesaj şi e o formă de comunicare către ceilalţi şi către mine.
A.C. : "Fotografia este tăcerea mea", ai declarat pentru site-ul [link]. Ce te ajută să exprimi fotografiile pe care le realizezi?
I.P. : Fotografia e o lume fixă, o lume care nu se mişcă decît prin interpretarea receptorului. Şi asta m-a fascinat la ea. La început am fost marcată de cuvînt, scriitura oricum nu m-a părăsit nicodată; dar cu vremea am descoperit imaginea cu toată potenţialitatea ei. Ceea ce nu am putut spune, ceea ce nu am putut spune mai bine sau ceea ce mi-a părut periculos a fi spus, am “imaginat”. Mesajul pe care-l duc fotografiile mele e o căutare a mea şi implicit, fără să-şi dea poate seama, o căutare a celui care priveşte. O căutare a sensului şi, în egală măsură, o resemnificare. E frumos cum imaginea poate să-ţi transmită o poveste, dincolo de privirea sau de pliul rochiei pe care le-a surprins. Din această perspectivă e o deschidere continuă. A mea drept autor şi a celorlalţi drept public.
A.C. : Cît de receptiv este publicul ieşean faţă de acest gen de expoziţii?
I.P. : Să ştii că oamenii îşi doresc evenimente inedite. Am observat asta şi la prima expoziţie care s-a desfăşurat la Sage Café şi acum, în Acaju. Vin, vin tineri şi chiar am văzut şi figuri mai în vîrstă. Trebuie doar să le dăm posibilitatea de a vedea aşa ceva. Eu sunt foarte conştientă că nu voi expune niciodată într-o galerie clasică. Pentru că-mi doresc un public viu, deschis la receptare în spaţii diferite, şi pentru că locaţia are un rol deosebit pentru mine. Vorbeşte în acelaşi timp cu imaginile. Sage a dat atmosfera folk, mirosul de ceai, în care s-a putut arăta chipul feminin; Acaju a oferit ambianţa elegantă, parfumul de santal în care au putut seduce “Semnele dragostei”.
A.C. : Ce planuri şi proiecte ai pe viitor?
I.P. : Cum am precizat puţin mai sus, voi aduna material şi oameni (artişti, manageri culturali) pentru un eveniment mai mare, despre care însă nu vreau, din superstiţie, să vorbesc încă. Voi continua activitatea ca regizor, încercînd să fiu prezentă şi în alte oraşe ale ţării. Desigur, un proiect foarte serios şi necesar este să învăţ să fac cremă de zahar ars. Şi-abia aştept să evadez cîteva zile la Vama Veche…
A.C. : Dacă o fotografie te-ar defini, ce ar reprezenta aceasta?
I.P. : Faină întrebare. Probabil ar fi o fotografie albă-albă pe care ceilalţi ar cola imaginile lor. Adina Ciuraru este studenta la Jurnalism si s-a intimplat sa avem o discutie simpatica, pe care o desfac aici.
(interviul datează din luna februarie 2008, însă am vrut să împărtăşesc aici cîteva viziuni despre fotografie. despre acel animal care se zbate undeva în stern. care respiră cu mine.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu