joi, 14 ianuarie 2010

Cehov la hotarul cu posibilul


- spectacol în acest week-end la TNI -


Omul de teatru se va întreba fără încetare cine e personajul lui Cehov, cum arată el şi dacă este mai mult comic sau mai mult tragic. Apoi întrebările se vor ramifica şi cu cât ne vom adânci mai mult sub această piele, puţin boţită, puţin fardată, vom realiza că sufletul acesta se află la răscrucea dintre normalitate şi absurd. Regizorul Ovidiu Lazăr, care a întrupat încă două ipostaze, cea de editor muzical şi de scenograf, a dorit să dea un răspuns în spectacolul său de la Teatrul Naţional din Iaşi, Oameni de nimic. Un răspuns cuprinzător şi cât se poate de apropiat de complexitatea ascunsă în aceste fiinţe teatrale. Pe durata a patruzeci şi cinci de minute, în rostirea a două texte puţin cunoscute sau mai puţin montate ale dramaturgului rus – Despre efectul dăunător al tutunului, scenetă-monolog, şi Tragedian fără voie, farsă într-un act –, personajul îşi caută drum prin lumea de neînţeles în care trăieşte. Cehovianul de data aceasta este actorul Petru Ciubotaru, care intră cu mare uşurinţă şi naturaleţe în corpul acestor Tolkaciov sau Niuhin, în fond nişte anonimi chiar pentru ei înşişi.

Spectacolul s-a plasat în mod cert pe linia absurdului, scenografia fiind semnul cel mai clar dus în această direcţie. Costume şi câteva scaune şubrede sunt suspendate ca şi cum ar gravita libere în aer; o pendulă de-a dreptul ionesciană are acele înţepenite la aceeaşi oră. Oglinzile nu sunt întregi pe scena oratorilor fără subiecte de oratorie, şi nici n-ar putea fi vreodată oglinzi obişnuite. Din ele au rămas fâşii în care nici reflexia nu este perfectă. Sala, lăsată în obscuritatea care limitează “invizibilul” de vizibil, se proiectează diform pe aceste suprafeţe. Ce fel de “dialog” se stabileşte atunci cu publicul?

Atât Niuhin, cât şi Tolkaciov sunt eroi mărunţi ai lui Cehov, aparţinând dramaturgiei scurte, dar deopotrivă se poate observa că ei trăiesc în fiecare alt caracter cunoscut din opera scriitorului. Unchiul Vanea poartă cu el un Tolkaciov, acolo, în povestea lui neînsemnată, de frate care mereu a suportat povara lui Serebreacov. Serebreacov ascunde un Niuhin în conferinţele lui la care este obligat să meargă şi pentru care niciodată nu a redactat el textele, ci fratele său. El este unul dintre vorbitorii fără subiect. Galeria perdanţilor este foarte largă. Ratarea e pretutindeni, dar are nunaţe diferite. Personajul din Despre efectul dăunător al tutunului, chiar dacă are un discurs de o întindere considerabilă, în fapt nu spune nimic. Cu toate că din subiectul anunţat nu prezintă nimic şi tot momentul este acoperit de istoria vieţii sale, de mărturisirea micilor lui bucurii şi a suferinţelor sale, totuşi cuvântarea este prea secvenţială, uneori chiar dă senzaţia că locutorul este niţel sclerozat (iată o posibilă transpunere a pauzelor şi a punctelor de suspensie din text). Vilegiaturistul este mult mai coerent la nivelul comunicării, pentru el însă secvenţialitatea se preschimbă în chiar forma lui de a exista. Orele lui se compun din bucăţi care, spre disperarea lui, se repetă mereu. Zecile de pachete pe care le transportă zilnic, sunt de fapt motivul lui de a se trezi în fiecare dimineaţă; călătorul dintre două staţii are nevoie de un obiectiv pentru a se urca în tren, de un scop. Şi obiectivul e absent, el însuşi este un om care nu se vede: soţia îşi urmează distracţiile nocturne cu tenorii, copiii abia dacă ştiu că au un tată, iar prietenul căruia i se destăinuie îl ignoră ca pe un lucru nefolositor.

Aparent de un comic spumos (actorul Petru Ciobotaru ştiind să exploateze când subtil, când în forţă latura ilară) turbionul trăirii este unul al neantului tragic. Niuhin a închis ochii, a întins braţele şi-şi imaginează că a devenit un copac în mijlocul unei câmpii, el e singur şi e tăcere între cer şi pământ. Haina ponosită şi puţin cam mare atârnă pe el. Un râs amar se iveşte după masca bărbatului: “şi să mă opresc într-un loc oarecare, departe de tot, în mijlocul unei câmpii, şi să rămân acolo înrădăcinat ca un copac, ca un arac, ca o sperietoare de ciori, sub întinsul cerului, şi să privesc toată noaptea cum luna-şi cerne liniştită lumina...” După ce a dus la destinaţie toate coletele, după ce a predat toate cursurile de la pensionul soţiei sale şi a omorât ploşniţele, după ce s-a scuzat în tot compartimentul că a aglomerat băncile de cutii şi după ce a vrut să se sinucidă, paiaţa lui Cehov rămâne cu privirea pierdută într-un teatru plin de butaforii împrăştiate pe podeaua veche, e îndreptat cu faţa spre publicul aflat în aşteptare. Şi pentru că teatrul lui Cehov e hotarul dintre posibil şi imposibil, dintre râs şi plâns, atunci aşteptarea îşi găseşte contrapunct într-o artificială detunătură de revolver care se aude la final.

Montarea lui Ovidiu Lazăr găseşte un măscărici la marginea rampei luminate de reflector. Nu departe de acest loc se vede lumea disproporţionată a lui Daniil Harms, care parcă a extras esenţa din tragedianul fără voie sau din retorul ce se visează în prezidiu în chip de arbore, şi a adus totul în universul paradoxurilor, al replicilor scurte şi aparent comune, al farselor tragice. Se întrezăresc în oglinzile stranii şi Scaunele, pentru că Oamenii de nimic sunt nu doar măscăricii părăsiţi într-un teatru deformat sau deformant, dar sunt şi oratorii muţi din faţa noastră, a căror viaţă e lipsită de viaţă (şi de moarte) asemenea unei cuvântări lipsite de cuvânt (şi de tăcere).

Un comentariu:

Balaceanu spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.