Literatura anilor celui de-al doilea razboi mondial este bogata, nume cunoscute precum Günter Grass, Imre Kertész sau Jorge Semprún Maura îsi formeaza un orizont obsesional din experientele unui trecut absurd. Scriitorul polonez Tadeusz Rózewicz nu este îndeajuns de cunoscut în România, cele câteva traduceri din opera sa volumul Neliniste din 1984 si Poeme din 1973 au, pe de o parte, dezavantajul de a fi publicate într-o perioada care le-a îngropat în uitare, iar pe de alta parte dezavantajul de a fi atras prea putin atentia atunci si acum spre a fi reeditate. Având o creatie de proportii (1), Rózewicz aduce în gros-plan imaginea unui om modern în care Mnemosyne si-a lasat amprentele profunde. Iar în acest moment, Mnemosyne are un chip descompus.
„Am douazeci si patru de ani / am scapat / când ma duceau sa fiu macelarit. // Sunt serbede si identice vorbele: / om si animal / dragoste si ura / dusman si prieten / întuneric si lumina. //Pe om l-au omorât ca pe un animal / am vazut: / carute de oameni taiati / care nu vor fi izbaviti” (2). Participând la cel de-al doilea razboi mondial, facând parte din rezistenta poloneza, scriitorul care abia debutase în 1944 cu poeme, se confrunta cu ororile istoriei – o istorie a erorii si a pierderii. Fratele sau, poet la rându-i, Janusz, moare într-un lagar de concentrare. Foarte exterioare si foarte interioare deopotriva, evenimentele din perioada ’42-’45 vor fi închise sau vor exploda din timpul personal al autorului. Ceea ce descopera pe parcurs prin opera sa este omul dezindividualizat si un cadru de nerecunoscut, violent si vorace în care plutesc elemente desprinse din realitate, rupte, amestecate, reformate într-o ordine nefireasca. Vazut de critica precum un continuator al avangardei, Rózewicz intra cu hotarâre prin dramaturgia sa pe tarâmul curentului absurd, creând un personaj mecanic ionescian, în care însa au fost pastrate fragmente de piele, de umanitate si lirism. Identificat cu sine, eul despre care autorul vorbeste se desprinde si poate sa se recunoasca în multe alte corpuri pentru ca el reprezinta o tara a unei vremi peste care nu se poate trece si care are caracteristicile unei vremi contemporane ce poarta în ea toate însemnele trecutului. Ca dramaturg în care irump scânteile poetului, Rózewicz urmeaza o schema clasica a teatrului absurdului: pleaca de la o situatie concreta si deviaza într-un carusel de întâmplari, plin cu eroi ce îsi poarta povestile cu ei, pâna când suprafata evenimentiala se tulbura, apoi se limpezeste pentru un sigur drum – cautarea. Întrebarile se înmultesc: cum arata omul sau care sunt fetele memoriei pastrate înlauntrul lui? Raspunsurile nu se afla în text, ci în fiecare dintre cei care au citit sau au vazut (spectacolul); din aceasta pricina teatrul lui Rózewicz da senzatia ca este o hieroglifa asezata pe scena spre a fi descifrata multimplu de fiecare. Având predilectie pentru portretizare, scriitorul prefera a construi un chip enorm, cel al modernitatii, din foarte multe bucati ciuntite; iar daca întreaga sa poezie contureaza un eu care se poate regasi si în persoana a treia a fiecarui lector, atunci teatrul (asa cum este cazul Cartotecii) da carne si suflet din situatiile care sunt create scenic, din relatiile dintre eroi. Un singur protagonist se desprinde la sfârsit – el este fara nume si a concentrat în el iubire si ura, timp scurs si prezent, contrarii pe care dramaturgul le îndrageste atât de mult. Liber si, în mod egal, constrâns, omul pare a fi o fiinta fara forma, oarba, care se zbate între paradoxuri: „Mi-a legat cineva mâinile / dar pe drum las semne / aceasta înseamna pasare / acesta e cerul / aceasta înseamna pasare / fara cer / fara aripi / fara ochi // acestea nu sunt mâini facute sa zboare” (3).
Tehnica fragmentariumului este predilecta pentru scriitura autorului. Cartoteca este esafodata pe acest model, asa cum mai tâziu, în Plecarea mamei, autorul se va rezuma la a strânge ca într-un album fotografii ale familei sale, din timpul copilariei si adolescentei, realizând un pseudo-roman în imagini cât se poate de fidele. Facând parte din primele sale piese, Cartoteca scrisa în 1960 urmeaza calea teatrului absurdului. Într-o actiune care ar fi putut fi definita drept anti-teatru, un personaj generic, numit Eroul, traverseaza în ultimele clipe înainte de moarte, scene pe care le-a trait sau pe care le traieste alaturi de prezente cunoscute. Anii tineretii si cei ai maturitatii sunt revazuti, transformati cu accente comice, dar purtând un tragism tainuit, dincolo de fiecare surâs. Eroul este unul al ironiei si este constient ca în situatie s-a aflat mereu.
„Trebuie sa faci dragoste cu textul, sa te culci cu el, sa îl strângi în brate si sa dormi cu el. Obisnuiesc sa tai textul, îl recombin, iau replici din final si le pun la început, iau textul unui personaj si i-l dau altuia, schimb topica frazelor etc. Uneori trebuie sa urasti textul, sa fii în conflict cu el, alteori trebuie sa fii îndragostit de el, sa te comporti cu el ca si cu o fiinta vie” spune regizorul Andriy Zholdak într-un interviu oferit Alinei Mazilu si Dianei Armasaru (4). Montând piesa lui Rózewicz la Ateneul Tatarasi, tânarul Florin Caracala cauta teatrul si se cauta în interiorul acestuia. Astfel ca scena lui Caracala este una foarte intima, maruntita, iubita si urâta în egala masura, asa cum vie o vedea si artistul ucrainean, care e la ora actuala considerat una dintre cele mai puternice voci ale teatrului european. Cu un efort de admirat, alaturi de compania FAPT, studentul de la Universitatea de Arte, sfârseste anul premierelor iesene, lansând Fast Forward, Now Rewind, spectacol în care rolurile sunt lasate în grija colegilor sai, chipuri proaspete pentru peisajul nostru teatral. Pornind de la scenariul scriitorului polonez, regizorul elimina replici, adauga altele, transforma originalul operând în el ca si cum s-ar afla într-un laborator personal, ajungând în final la o suprapunere perfecta: regizorul si textul s-au mulat într-un cadru nou, nu foarte diferit de cel initial, cadru flexibil pentru oricine îsi doreste sa patrunda.
Aparitiile din anticamera mortii, parintii Eroului la diferite vârste, iubitele sale, unchiul (intrepretat plin de savoare de Andrei Ciobanu, actor la Teatrul din Bacau) sau oameni simpli pe care i-a întâlnit, sunt motive pentru a reveni în spatii stiute în care se priveste cu usoara nostalgie, dar si cu mult cinism, spre a se releva un mesaj unic, esential. Este nevoie de alunecare în sine, de o întoarcere pâna la inocenta copilareasca, pentru ca „lumea sa poata fi salvata”. Cuvinte sunt simple, curg cu repeziciune, ca si cum ele ar putea sa dea solutia finala, chiar înainte ca moartea sa înghita totul: „EROUL (catre tânara nemtoaica n.a.): În dumneata e întreaga bucurie si speranta a lumii. Trebuie sa fii buna, curata, vesela. Trebuie sa ne iubesti. Noi toti am fost într-o întunecime groaznica sub pamânt. Am vrut sa-ti spun înca o data: eu, fostul partizan polonez, îti doresc, domnisoara, fericire. Totul s-a terminat ridicol. Nu se poate oare spune nimic, nu se poate explica altui om? Nu se poate transmite ceea ce este mai important... Doamne!” Oare cui îi apartine acest Dumnezeu invocat? Tiranilor sau victimelor? Binelui sau raului? Vlad Volf interpreteaza Eroul într-o partitura larga de sentimente, deloc usoara, partitura pe care uneori se simte prea sigur si o uniformizeaza în detrimentul contrastelor pe care le-am considera necesare. Într-o miscare dubla, povestile converg spre centru, Eroul pastratorul acestora, si de asemenea se desprind singure din acest punct, uneori împotriva dorintei protagonistului, rasar si se sting. Spatiile sunt concentrice, constituind si supratema spectacolului: micul cosm care rezuma în el sensuri multiple, masa, sta sub privirea corului batrânilor; împrejurul acestui cerc largit, personajele se rotesc iesind si intrând din/în ele, conturând si spargând, deopotriva, conventia teatralului. Cele trei spatii sunt înconjurate de un macro-locus, sala în care spectatorii sunt asezati de o parte si de alta a rampei. Replicile actorilor se lovesc în piepturile noastre, apoi ne ridicam privirea catre partea opusa unde, spectatori asemenea, reactioneaza în paralel. Cautatorii în relativitatea adevarului se transforma în calatori, ivindu-se astfel o metafora ca acopera întreaga suprafata a spectacolului. „Când am început sa merg la scoala, mi s-au schimbat si dorintele, voiam sa devin calator, milionar, poet sau sfânt… Acum sunt întotdeauna eu. Asa de mult am calatorit pâna am ajuns la mine”, spune încet Eroul. Înnebunitor, spatiul-oglinda conceput de Florin Caracala te arunca fara iesire în haosul problemelor care framânta. În teatrul-carusel. În noi însine. Abisuri ametitoare.
Fast Forward, Now Rewind este un spectacol elitist. Plecând de la text, codat în cheia absurdului, în care ideile se întrepatrund, pe alocuri aparent ilogic, si ajungând la mizanscena care complica si mai mult ideile directoare, Cartoteca devine un produs greu de digerat pentru cei care nu au câteva notiuni despre literatura postbelica sau despre fenomenul teatralitatii. În rest, se deseneaza un spectacol exploziv, cu momente savuroase, care alterneaza cu cele de acalmie si în care se evidentiaza câteva figuri. Ana Hegyi, „actor” în corul batrânilor, întruchipeaza un personaj straniu, depasit de întreaga situatie care s-a creat în jurul sau, reprezentând un fel de contrapunct „batrânilor” carora li se alatura. Remarcam naturaletea Biancai Ioan, în rolul Femeii grase, un personaj cu un corp triplu, unul al tineretei, altul al maturitatii si unul al senectutii. Fragezime – pârg – grotesc. Nu în ultimul rând, Alexandru Dobinciuc si Cosmina Rusu sustin o scena în forta, plina de culoare si dinamism, cu un efect mare asupra publicului.
Ceilalti s-au îndreptat spre iesire. Ramân câteva minute pe scena goala, cu ochii pe jumatate deschisi. Asemeni unei fantome destramate, revine în fata mea scena cu accente grotowskiene în care Eroul este devorat de personajele duale, real-ireale, pe masa transformata în carcera tacuta sau în rug sacrificial. Un alt Print Constant. Auzita acum doar de mine, muzica lui Vivaldi se revarsa deliranta în craniu – ecou asurzitor. Ating colturile mesei, adulmec aerul încarcat. Cartoteca e ferecata acum în mintea mea. Alaturi statuse o doamna cu dioptrii mari, pe gradena din fata mea, un tânar firav, cu o haina pe brate, în capatul salii m-am uitat pret de cinci minute la Florin. În timpul spectacolului chipul sau nu exprima nimic. Apoi a venit la mine. El e un calator, valiza lui e plina cu efemeride: un Vlad, o Miruna, niste foi, o scândura tocita, câteva petice albe, fotografii dintr-o zi cu frig, o alta fata… si un slat în neant fara plasa de siguranta.
„Am douazeci si patru de ani / am scapat / când ma duceau sa fiu macelarit. // Sunt serbede si identice vorbele: / om si animal / dragoste si ura / dusman si prieten / întuneric si lumina. //Pe om l-au omorât ca pe un animal / am vazut: / carute de oameni taiati / care nu vor fi izbaviti” (2). Participând la cel de-al doilea razboi mondial, facând parte din rezistenta poloneza, scriitorul care abia debutase în 1944 cu poeme, se confrunta cu ororile istoriei – o istorie a erorii si a pierderii. Fratele sau, poet la rându-i, Janusz, moare într-un lagar de concentrare. Foarte exterioare si foarte interioare deopotriva, evenimentele din perioada ’42-’45 vor fi închise sau vor exploda din timpul personal al autorului. Ceea ce descopera pe parcurs prin opera sa este omul dezindividualizat si un cadru de nerecunoscut, violent si vorace în care plutesc elemente desprinse din realitate, rupte, amestecate, reformate într-o ordine nefireasca. Vazut de critica precum un continuator al avangardei, Rózewicz intra cu hotarâre prin dramaturgia sa pe tarâmul curentului absurd, creând un personaj mecanic ionescian, în care însa au fost pastrate fragmente de piele, de umanitate si lirism. Identificat cu sine, eul despre care autorul vorbeste se desprinde si poate sa se recunoasca în multe alte corpuri pentru ca el reprezinta o tara a unei vremi peste care nu se poate trece si care are caracteristicile unei vremi contemporane ce poarta în ea toate însemnele trecutului. Ca dramaturg în care irump scânteile poetului, Rózewicz urmeaza o schema clasica a teatrului absurdului: pleaca de la o situatie concreta si deviaza într-un carusel de întâmplari, plin cu eroi ce îsi poarta povestile cu ei, pâna când suprafata evenimentiala se tulbura, apoi se limpezeste pentru un sigur drum – cautarea. Întrebarile se înmultesc: cum arata omul sau care sunt fetele memoriei pastrate înlauntrul lui? Raspunsurile nu se afla în text, ci în fiecare dintre cei care au citit sau au vazut (spectacolul); din aceasta pricina teatrul lui Rózewicz da senzatia ca este o hieroglifa asezata pe scena spre a fi descifrata multimplu de fiecare. Având predilectie pentru portretizare, scriitorul prefera a construi un chip enorm, cel al modernitatii, din foarte multe bucati ciuntite; iar daca întreaga sa poezie contureaza un eu care se poate regasi si în persoana a treia a fiecarui lector, atunci teatrul (asa cum este cazul Cartotecii) da carne si suflet din situatiile care sunt create scenic, din relatiile dintre eroi. Un singur protagonist se desprinde la sfârsit – el este fara nume si a concentrat în el iubire si ura, timp scurs si prezent, contrarii pe care dramaturgul le îndrageste atât de mult. Liber si, în mod egal, constrâns, omul pare a fi o fiinta fara forma, oarba, care se zbate între paradoxuri: „Mi-a legat cineva mâinile / dar pe drum las semne / aceasta înseamna pasare / acesta e cerul / aceasta înseamna pasare / fara cer / fara aripi / fara ochi // acestea nu sunt mâini facute sa zboare” (3).
Tehnica fragmentariumului este predilecta pentru scriitura autorului. Cartoteca este esafodata pe acest model, asa cum mai tâziu, în Plecarea mamei, autorul se va rezuma la a strânge ca într-un album fotografii ale familei sale, din timpul copilariei si adolescentei, realizând un pseudo-roman în imagini cât se poate de fidele. Facând parte din primele sale piese, Cartoteca scrisa în 1960 urmeaza calea teatrului absurdului. Într-o actiune care ar fi putut fi definita drept anti-teatru, un personaj generic, numit Eroul, traverseaza în ultimele clipe înainte de moarte, scene pe care le-a trait sau pe care le traieste alaturi de prezente cunoscute. Anii tineretii si cei ai maturitatii sunt revazuti, transformati cu accente comice, dar purtând un tragism tainuit, dincolo de fiecare surâs. Eroul este unul al ironiei si este constient ca în situatie s-a aflat mereu.
„Trebuie sa faci dragoste cu textul, sa te culci cu el, sa îl strângi în brate si sa dormi cu el. Obisnuiesc sa tai textul, îl recombin, iau replici din final si le pun la început, iau textul unui personaj si i-l dau altuia, schimb topica frazelor etc. Uneori trebuie sa urasti textul, sa fii în conflict cu el, alteori trebuie sa fii îndragostit de el, sa te comporti cu el ca si cu o fiinta vie” spune regizorul Andriy Zholdak într-un interviu oferit Alinei Mazilu si Dianei Armasaru (4). Montând piesa lui Rózewicz la Ateneul Tatarasi, tânarul Florin Caracala cauta teatrul si se cauta în interiorul acestuia. Astfel ca scena lui Caracala este una foarte intima, maruntita, iubita si urâta în egala masura, asa cum vie o vedea si artistul ucrainean, care e la ora actuala considerat una dintre cele mai puternice voci ale teatrului european. Cu un efort de admirat, alaturi de compania FAPT, studentul de la Universitatea de Arte, sfârseste anul premierelor iesene, lansând Fast Forward, Now Rewind, spectacol în care rolurile sunt lasate în grija colegilor sai, chipuri proaspete pentru peisajul nostru teatral. Pornind de la scenariul scriitorului polonez, regizorul elimina replici, adauga altele, transforma originalul operând în el ca si cum s-ar afla într-un laborator personal, ajungând în final la o suprapunere perfecta: regizorul si textul s-au mulat într-un cadru nou, nu foarte diferit de cel initial, cadru flexibil pentru oricine îsi doreste sa patrunda.
Aparitiile din anticamera mortii, parintii Eroului la diferite vârste, iubitele sale, unchiul (intrepretat plin de savoare de Andrei Ciobanu, actor la Teatrul din Bacau) sau oameni simpli pe care i-a întâlnit, sunt motive pentru a reveni în spatii stiute în care se priveste cu usoara nostalgie, dar si cu mult cinism, spre a se releva un mesaj unic, esential. Este nevoie de alunecare în sine, de o întoarcere pâna la inocenta copilareasca, pentru ca „lumea sa poata fi salvata”. Cuvinte sunt simple, curg cu repeziciune, ca si cum ele ar putea sa dea solutia finala, chiar înainte ca moartea sa înghita totul: „EROUL (catre tânara nemtoaica n.a.): În dumneata e întreaga bucurie si speranta a lumii. Trebuie sa fii buna, curata, vesela. Trebuie sa ne iubesti. Noi toti am fost într-o întunecime groaznica sub pamânt. Am vrut sa-ti spun înca o data: eu, fostul partizan polonez, îti doresc, domnisoara, fericire. Totul s-a terminat ridicol. Nu se poate oare spune nimic, nu se poate explica altui om? Nu se poate transmite ceea ce este mai important... Doamne!” Oare cui îi apartine acest Dumnezeu invocat? Tiranilor sau victimelor? Binelui sau raului? Vlad Volf interpreteaza Eroul într-o partitura larga de sentimente, deloc usoara, partitura pe care uneori se simte prea sigur si o uniformizeaza în detrimentul contrastelor pe care le-am considera necesare. Într-o miscare dubla, povestile converg spre centru, Eroul pastratorul acestora, si de asemenea se desprind singure din acest punct, uneori împotriva dorintei protagonistului, rasar si se sting. Spatiile sunt concentrice, constituind si supratema spectacolului: micul cosm care rezuma în el sensuri multiple, masa, sta sub privirea corului batrânilor; împrejurul acestui cerc largit, personajele se rotesc iesind si intrând din/în ele, conturând si spargând, deopotriva, conventia teatralului. Cele trei spatii sunt înconjurate de un macro-locus, sala în care spectatorii sunt asezati de o parte si de alta a rampei. Replicile actorilor se lovesc în piepturile noastre, apoi ne ridicam privirea catre partea opusa unde, spectatori asemenea, reactioneaza în paralel. Cautatorii în relativitatea adevarului se transforma în calatori, ivindu-se astfel o metafora ca acopera întreaga suprafata a spectacolului. „Când am început sa merg la scoala, mi s-au schimbat si dorintele, voiam sa devin calator, milionar, poet sau sfânt… Acum sunt întotdeauna eu. Asa de mult am calatorit pâna am ajuns la mine”, spune încet Eroul. Înnebunitor, spatiul-oglinda conceput de Florin Caracala te arunca fara iesire în haosul problemelor care framânta. În teatrul-carusel. În noi însine. Abisuri ametitoare.
Fast Forward, Now Rewind este un spectacol elitist. Plecând de la text, codat în cheia absurdului, în care ideile se întrepatrund, pe alocuri aparent ilogic, si ajungând la mizanscena care complica si mai mult ideile directoare, Cartoteca devine un produs greu de digerat pentru cei care nu au câteva notiuni despre literatura postbelica sau despre fenomenul teatralitatii. În rest, se deseneaza un spectacol exploziv, cu momente savuroase, care alterneaza cu cele de acalmie si în care se evidentiaza câteva figuri. Ana Hegyi, „actor” în corul batrânilor, întruchipeaza un personaj straniu, depasit de întreaga situatie care s-a creat în jurul sau, reprezentând un fel de contrapunct „batrânilor” carora li se alatura. Remarcam naturaletea Biancai Ioan, în rolul Femeii grase, un personaj cu un corp triplu, unul al tineretei, altul al maturitatii si unul al senectutii. Fragezime – pârg – grotesc. Nu în ultimul rând, Alexandru Dobinciuc si Cosmina Rusu sustin o scena în forta, plina de culoare si dinamism, cu un efect mare asupra publicului.
Ceilalti s-au îndreptat spre iesire. Ramân câteva minute pe scena goala, cu ochii pe jumatate deschisi. Asemeni unei fantome destramate, revine în fata mea scena cu accente grotowskiene în care Eroul este devorat de personajele duale, real-ireale, pe masa transformata în carcera tacuta sau în rug sacrificial. Un alt Print Constant. Auzita acum doar de mine, muzica lui Vivaldi se revarsa deliranta în craniu – ecou asurzitor. Ating colturile mesei, adulmec aerul încarcat. Cartoteca e ferecata acum în mintea mea. Alaturi statuse o doamna cu dioptrii mari, pe gradena din fata mea, un tânar firav, cu o haina pe brate, în capatul salii m-am uitat pret de cinci minute la Florin. În timpul spectacolului chipul sau nu exprima nimic. Apoi a venit la mine. El e un calator, valiza lui e plina cu efemeride: un Vlad, o Miruna, niste foi, o scândura tocita, câteva petice albe, fotografii dintr-o zi cu frig, o alta fata… si un slat în neant fara plasa de siguranta.
(1) Opera sa cuprinde titluri precum: Într-o lingurita de apa (1946), Neliniste (1947), Manusa rosie (1948), Cinci poeme (1950), Timpul care vine (1951), Versuri si imagini (1953), Câmpia (1954), Frunze cazute din pomi (1955), Zâmbete (1955), Poem deschis (1956), Examenul întrerupt (1960), Convorbiri cu printul (1960), Roza verde (1961), Cartoteca (1960), Nimic în mantaua lui Prosper (1962), Martorii sau mica stabilizare (1962), Grupa lui Laocoon (1963), Chip (1964), Opere dramatice (1965), Excursie la muzeu (1966), Versuri si poeme (1967), Al treilea chip (1968), Regio (1969), Moartea în decoruri vechi (1970), Poezii alese (1971), Piese de teatru (1972), Capcana (1982), Bas-Relief (1991), Zona cenusie (2002)
(2) Fragment din poezia Salvat, din volumul Poeme, traducere de Nicolae Mares,
(3) Ibidem, p. 82
(4) Interviu cu Alina Mazilu si Diana Armasaru reprodus în fragmente în Repetitiile si teatrul reînnoit de George Banu, traducere de Mirella Nedelcu-Patureau, Bucuresti, Editura Nemira, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu