Dogmele şi anti-dogmelelui Luis Buñuel

 „O zi în care nu râzi cu adevărat este o zi pierdută”, spunea Jean-Claude Carrière, citându-l de drept pe Buñuel. Privindu-i în retrospectivă filmele, se distinge o trăsătură dominantă, dincolo de temele mari abordate de regizor. Peliculele buñueleşti sunt imprevizibile: pornind de la analogiile neaşteptate făcute între imagini, analogii care distrug tiparele clasice, trecând prin situaţii inversate, din care adesea reiese şi umorul, şi ajungând la finalul, de multe ori, împins spre absurd. Aşteptările spectatorului sunt infirmate şi, de multe ori, acesta nici nu maiştie ce să creadă, de vreme ce logica firească numai e valabilă.

continuarea în   http://www.scribd.com/doc/112232005/Revista-Zona-Literara-Nr-9-10-Septemnrie-Octombrie-2012-Net-Si-Bdp

La multi ani, Zon@ !

http://www.scribd.com/doc/112232005/Revista-Zona-Literara-Nr-9-10-Septemnrie-Octombrie-2012-Net-Si-Bdp

Zona Literara: Luchino Visconti - o cinematografie a contradictiilor

Pentru cititorii cinefili :)

 

Visconti e un maestru al felului în care-şi prezintă cadrele. Într-un documentar transmis la BBC Four, Claudia Cardinale povesteşte, în timp ce revede secvenţe din ecranizarea unde a şi jucat,  Il Gattopardo, cum regizorul cerea ca totul să fie autentic în platou: dantela de pe rochii, parfumul pe are îl purta, chiar şi florile din decor erau naturale şi proaspete, ca să nu mai vorbim de meticulozitatea cu care lucra pentru poziţia unei mâini sau pentru paşii pe care îi făceau actorii. Căci Frumuseţea la Visconti, în calitateasa de categorie estetică, presupune perfecţiune. Frumuseţea e Absolutul, în planul abstract al ideilor, dar şi în planul fizic al felului în care seconstruieşte imaginea. Lui Visconti îi place să se joace cu psihicul spectatorilor săi, pentru că de un mare efect sunt cadrele vizualiste, însă admiraţia astfel stârnită nu rămâne la stadiul de visătorie sau contemplaţie,  pentru că intervine contradicţia creată prin violenţa sau imoralitatea unor acţiuni. De aceea nu am vrea să se creadă că artistul e un simplu scamator al decorurilor, al culorilor şi al vastului. Am sărăci mult arta viscontiană, care e complexă şi nu se opreşte doar la poetica unui film, ci abordează, în plan secund, şi relaţia cu publicul său.

 

 

Continuarea aici http://www.scribd.com/doc/104468369/Revista-Zona-Literara-Nr-7-8-Iulie-August-2012-Varianta-Internet

Despre Teatrul "Masca"...

"Ni s-a prilejuit, sub forma unui experiment, conjuncţia mai multor direcţii: Caragiale – statui vivante – teatru comunitar. În felul acesta, se face un pas pe o platformă alunecoasă, căci ar fi foarte uşor, datorită acestei formule ce pune alături trei termeni din arii teatrale diferite, să se comită o eroare, iar rezultatul final să fie o reprezentaţie sortită eşecului. Dar echipa se descurcă de minune, păstrând, chiar şi în condiţiile non verbalului, echilibrul perfect pe rampa înclinată a ineditului. Publicul a văzut un Caragiale altfel decât pe scena à l’italienne, dar care păstrează foarte bine linia dreaptă a stilului clasic. Regizorul preia textul şi construieşte un scenariu, unul din care momentele importante ale acţiunii reies cu vizibilitate." 

Restul pe   http://revistacronica.wordpress.com/privitor-ca-la-teatru/

vacanta pe malul Dunarii - Sulina

Despre Sulina nu ştiam oarte mlte lucruri, păstrând mai degrabă amintirile din copilărie când mi se citea despre legendele acestui oraş. L-am descoperit încet: un oraş care vrea, dar nu ştie cum se face turism, plin de kitsch, chiar dacă are un mare potenţial - clădiri vechi în stil Belle Epoque şi o istorie deloc de neglijat. Pe străzile în plin soare, în care, pentru trecători, doar  briza e singura speranţă, e praf şi câinii vagabonzi picotesc pe la umbra sălciilor. Plaja e aproape pustie, iar apa desenează pe nisip, la apus, contraste incredibile.

O clădire ironică

Casă din 1895

Filiala Academiei - Staţiunea de cercetări ecologice

Farul părăsit

Malul mării

Controverse cinematografice

"Von Trier nu protejează pe nimeni. Râde de celălalt fără ca pe chipul lui să se întrevadă cea mai mică trăsătură jubilativă, îi place să-şi şocheze publicul, insistând pe detalii explicite, trece de la gravitate la parodie, lăsând uneori impresia de inconsecvenţă sau, poate chiar, de neprofesionalism, câştigă adepţi şi duşmani, deopotrivă. Expunându-şi fobiile pe alocuri în pelicule, ieşind din tipare şi inventând mode „à la Von Trier”, regizorul nu e, cu siguranţă, unul pe gustul tradiţionaliştilor, al sensibililor sau al pudibonzilor".

articol pe  http://www.scribd.com/doc/81080078/Revista-ZonaLiterara-Nr-1-2-2012-Pe-Internet#page=129

vernisaj Iolanda Brandes în Phoenix Cafe

Dacă e cu dantelă, ceai şi ... tiafas, eu voi fi acolo.

mici secrete dintr-o zi (aparent) obişnuită

nu e linişte mai mare decât să-mi privesc cireşul înflorit din faţa ferestrei. e alb numai cinci zile pe an. sărbătoare

şi kataiful.... ce plăcere

our kitchen

alb