Descopăr acum câteva zile, pe rafturile librăriei, o carte relativ nouă ca apariţie. Spun “relativ” pentru că din perspectiva celor care nu şi-au luat vacanţă tipic românească pe litoralul nostru, şi mai kitschuric decât în anii trecuţi, cartea s-ar putea să nu le mai prezinte nici o noutate. Sigur că-mi reproşez şi vacanţa cu totul neinspirată, dar măcar am mâncat îngheţată bună în Constanţa şi am alergat un veac (în singurătate) să găsim o librărie în acel oraş, dar şi mai mult îmi reproşez că le stric altora cheful de mic cu bere vorbindu-le despre cortina de fier, subiect pe cât de răsuflat, pe atât de nerezolvat. Cartea care mi-a stârnit sporovăiala estivală este Această sfâşietoare durere a libertăţii scrisă de Vladimir Bukovski. Numele autorului aproape că nu mai are nevoie de introducere, fiind considerat alături de Soljeniţîn drept unul din factorii morali care au contribuit la căderea comunismului. Purtând eticheta de dizident, ceea ce însă se poate numi şi gânditor adânc al societăţii, al istoriei, Bukovski, înainte de a fi expulzat în Occident, a zăcut şi după sârma ghimpată de la Gulag. Cel care a fost considerat anti-sovietic, anti-comunist, s-a aflat la un moment dat în jocul statelor, făcând alături de liderul comunist chilian Luis Corvalán, obiectul de schimb între Brejnev şi Pinochet, după ce va fi fost internat timp de doisprezece ani în lagăre şi azile psihiatrice sovietice. În noiembrie 2004, apariţia la Bucureşti a lui Vladimir Bukovski desconspira unele planuri politice ale lui Ion Iliescu: un fel de dosar intitulat Nuremberg al comunismului era pus pe masă şi eram atenţionaţi – “Se poate întâmpla din nou! De aceea vă zic: aduceţi-vă aminte, ţineţi minte şi luaţi aminte!” Fostul preşedinte de stat era acuzat că a paticipat la o conspiraţie prin care se intenţiona reformarea sistemului comunist. E bizar sau cât se poate în spiritul normalităţii României că trebuie să vină un dizident străin să ne reamintescă felul în care ne învârtim aici, pe plaiul nostru, în jurul cozii comuniste.
Făcându-mă că trec sub tăcere retorică intervenţia de la Bucureşti, revin cu timp în urmă spre a menţiona că în anul 1981, după ceva vreme petrecută pe tărâmurile democraţiei, a lumii libere, adică după o cură de Occident binevenită din perspectivă informativă şi din privinţa unor analize sociologice, Bukovski publică volumul pe care tocmai îl avem în discuţie, făcând aici o colecţie de comentarii acide la adresa democraţiilor vestice. Lumea de dincolo de Zidul Berlinului este analizată din perspectivă imagologică, dar şi critic şi umoristic-degajat. Concluziile nu sunt foarte multe, dar sunt cât se poate de uimitoare la prima vedere sau redundante pentru cititorii familiarizaţi cu subiectul. Capitalismul s-a ocupat, un timp destul de considerabil, de construirea socialismului. Oarecum circular şi tautologic, miturile ideologice se află, deşi cu orintări diferite, pe aceleaşi undă a efectelor. Fie că suntem de o parte sau de cealaltă a lumii (în occidentalism sau în a Treia Europă), fie că existăm asemenea pieselor aflate în interesele statelor sau că ne adâncim într-un somn al banalităţii, suntem doar supuşi şi dintr-o parte (capitalism) şi din cealaltă (comunism) unei realităţi care nu ne aparţine. Trecând prin aprecieri critice incisive la adresa presei ruseşti, autorul nu uită să facă paralela cu editurile străine, poate la fel de falsificatoare şi căutătoare de nod în papură cu privire la arta scriitoricească. Dacă despre Bukovski, în ţara sa, acuzaţiile nedrepte din ziare nu mai conteneau, până când a fost dat uitării, mai mult sau mai puţin, în lagăr, sigur că nici editurile occidentale, la apariţia cărţii sale nu au fost mai puţin ipocrite. Interveneau în text, în mod direct sau prin traduceri, scoteau capitole şi introduceau altele, doreau să-i găsescă o serie de formulări cât mai comerciale, contrar obiecţiilor autorului. Aceste chinuri ale facerii editoriale nu i-au demonstrat dizidentului rus decât că naţionalismul nu a murit în nici o ţară din cele considerate civilizate şi că, în fond, pentru ca toată povestea publicării să se trezească la un happy-end, ar fi trebuit să redacteze nouă cărţi diferite, câte una pentru fiecare ţară în care ar fi trebuit să apară, cu modificări după gustul fiecăreia.
Imagologia se defineşte aici prin continua pendulare între ceea ce ce există în Occident şi ceea ce este în URSS. Uneori am senzaţia că îşi compătimeşte compatrioţii care sunt supuşi unor violenţe şi unor probleme sociale mult mai mari decât occidentalii şi nimeni nu le dă importanţă. În fapt, trădarea realităţii în favoarea unei minciuni naţionale este la fel de valabilă şi la unii şi la alţii. Că trăim într-un simulacru dictat de regizorii-conducători sau chiar de noi înşine, ne-au atenţionat şi alţi analişti politici sau sociologi/psihologi şi ceilalţi binevoitori utopişti care tot încearcă să deschidă ochii unei omeniri întregi. În rezumat, există o mare iluzie în tot acţionalul şi informaţionalul actual: “Cel mai uimitor este faptul că Occidentul ca atare, pur şi simplu nu există. Ne-am obişnuit atât de mult să zicem imediat «Acolo, în Occident…» Deoarece trăim în URSS, ne reprezentăm Occidentul ca un hotel confortabil sau ca un salon, unde oamenii discută cu afabilitate. Deşi înmânăm texte zamisdat ziariştilor străini, nu ne băteam capul să aflăm în ce ţară occidentală erau trimise aceste texte. Ce importanţă ar fi avut? O să ne descurcăm noi în Occident!”
Ce este remarcant, e că scriitorul se opreşne mai mult la nivelul general al societăţii, la oameni, nu doar la o anumită categorie. Deseori iese din sfera politică pentru a sublinia o dată în plus care sunt consecinţele statului la nivel de individ. Totuşi, sensul nu este unic, pista e una buclantă pentru că societatea la rândul ei are un impact asupra sferei guvernamentale. Simţul detaliului nu-i lipseşte lui Bukovski, cu atât mai mult cu cât el vorbeşte celor care încă se mai consideră umani: “Îmi place să mă uit la oameni, la mersul lor, la gesturi, la modul în care comunică, la expresia feţei. Toate astea îmi spun mult mai mult despre ei decât toate cuvintele lor. Cuvintele sunt depersonalizate, lipsite de sens, uzate; funcţia lor este de a dezorienta, te învaluie ca într-un nor de ceaţă. Sunt mijloace de autoapărare. Nu din întâmplare le e oamenilor atât de frică să păstreze tăcerea şi vorbesc întruna unii cu alţii. Baricade de cuvinte. Atunci când observ mulţimea pestriţă dintr-un mare aeroport internaţional, simt din nou, invariabil, această sfâşietoare dudere a libertăţii.” Scriitorul o spune cu o simplitate neliniştitoare. Noi cunoaştem acest mesaj, dar nu-l conştientizăm. E mult mai comod să fii unul din nenumăraţii actanţi ai istoriei. În fond, şi legea minimului efort este o trăsătură la fel de umană ca şi disimularea limbajului.
Distopic, autorul distruge, fără a menaja posibilii lectori sensibili, atât comunismul, cât şi capitalismul. Capitalismul este cel care a construit încet parte din ideologia comunismului. Societatea este păcătoasă în sine. Greşeşte atunci când este îngrădită, dar şi în momentul în care i se dau posibilităţi multiple de mişcare. Şi cum actuala stare de îngurgitare a informaţiei, a determinat pierderea cunoştinţelor (“Where is the knowledge we lost in information?”), ceea ce rămâne este plăcerea banalităţii. Atâta vreme cât statul mă plăteşte că sunt sărac, de ce aş mai munci? – sesizează Bukovski pe bună dreptate. Iar lipsa de responsabilitate (publică şi individuală, determinată de sovietizare) este echivalentul lipsei libertăţii. Tendinţa nu este doar cea aflată în interiorul comunismului, dar ea poate foarte lejer să se nască şi în mediile occidentale. Tonul gânditorului rus se face auzit, aproape apocaliptic: “Pe scurt, dacă teama noastră de a ne asuma cea mai mică responsabilitate, dacă dorinţa noastră de securizare socială ne împing spre iluzia care, la rândul ei, aduce socialismul, care deschide uşa comunismului, aceasta din urmă, invită în mod inevitabil tancurile sovietice.”
Realitatea viitorului, înfiorătoare sau nu, stă în fapt tot în puterea individuală, totul este să ne dăm seama unde statorniceşte minciuna, şi cum ar putea fi redat mai bine adevărul. Din spirit “de echipă”, am senzaţia frustrantă că replica bukovskiană rămâne undeva la nivel de observare a evenimenţialului şi că suntem prea adânciţi în propria noastră interioritate falsă, pentru a putea sesiza ceea ce vede el, pentru a avea curajul de a privi în ochii celuilalt. Autorul rămâne însă unul dintre cei mai apreciaţi (şi controversaţi) gânditori ai timpului, iar prezenţa sa în publicaţiile din România nu ar trebui să fie trecută uşor cu vederea.
24.07.2006
Făcându-mă că trec sub tăcere retorică intervenţia de la Bucureşti, revin cu timp în urmă spre a menţiona că în anul 1981, după ceva vreme petrecută pe tărâmurile democraţiei, a lumii libere, adică după o cură de Occident binevenită din perspectivă informativă şi din privinţa unor analize sociologice, Bukovski publică volumul pe care tocmai îl avem în discuţie, făcând aici o colecţie de comentarii acide la adresa democraţiilor vestice. Lumea de dincolo de Zidul Berlinului este analizată din perspectivă imagologică, dar şi critic şi umoristic-degajat. Concluziile nu sunt foarte multe, dar sunt cât se poate de uimitoare la prima vedere sau redundante pentru cititorii familiarizaţi cu subiectul. Capitalismul s-a ocupat, un timp destul de considerabil, de construirea socialismului. Oarecum circular şi tautologic, miturile ideologice se află, deşi cu orintări diferite, pe aceleaşi undă a efectelor. Fie că suntem de o parte sau de cealaltă a lumii (în occidentalism sau în a Treia Europă), fie că existăm asemenea pieselor aflate în interesele statelor sau că ne adâncim într-un somn al banalităţii, suntem doar supuşi şi dintr-o parte (capitalism) şi din cealaltă (comunism) unei realităţi care nu ne aparţine. Trecând prin aprecieri critice incisive la adresa presei ruseşti, autorul nu uită să facă paralela cu editurile străine, poate la fel de falsificatoare şi căutătoare de nod în papură cu privire la arta scriitoricească. Dacă despre Bukovski, în ţara sa, acuzaţiile nedrepte din ziare nu mai conteneau, până când a fost dat uitării, mai mult sau mai puţin, în lagăr, sigur că nici editurile occidentale, la apariţia cărţii sale nu au fost mai puţin ipocrite. Interveneau în text, în mod direct sau prin traduceri, scoteau capitole şi introduceau altele, doreau să-i găsescă o serie de formulări cât mai comerciale, contrar obiecţiilor autorului. Aceste chinuri ale facerii editoriale nu i-au demonstrat dizidentului rus decât că naţionalismul nu a murit în nici o ţară din cele considerate civilizate şi că, în fond, pentru ca toată povestea publicării să se trezească la un happy-end, ar fi trebuit să redacteze nouă cărţi diferite, câte una pentru fiecare ţară în care ar fi trebuit să apară, cu modificări după gustul fiecăreia.
Imagologia se defineşte aici prin continua pendulare între ceea ce ce există în Occident şi ceea ce este în URSS. Uneori am senzaţia că îşi compătimeşte compatrioţii care sunt supuşi unor violenţe şi unor probleme sociale mult mai mari decât occidentalii şi nimeni nu le dă importanţă. În fapt, trădarea realităţii în favoarea unei minciuni naţionale este la fel de valabilă şi la unii şi la alţii. Că trăim într-un simulacru dictat de regizorii-conducători sau chiar de noi înşine, ne-au atenţionat şi alţi analişti politici sau sociologi/psihologi şi ceilalţi binevoitori utopişti care tot încearcă să deschidă ochii unei omeniri întregi. În rezumat, există o mare iluzie în tot acţionalul şi informaţionalul actual: “Cel mai uimitor este faptul că Occidentul ca atare, pur şi simplu nu există. Ne-am obişnuit atât de mult să zicem imediat «Acolo, în Occident…» Deoarece trăim în URSS, ne reprezentăm Occidentul ca un hotel confortabil sau ca un salon, unde oamenii discută cu afabilitate. Deşi înmânăm texte zamisdat ziariştilor străini, nu ne băteam capul să aflăm în ce ţară occidentală erau trimise aceste texte. Ce importanţă ar fi avut? O să ne descurcăm noi în Occident!”
Ce este remarcant, e că scriitorul se opreşne mai mult la nivelul general al societăţii, la oameni, nu doar la o anumită categorie. Deseori iese din sfera politică pentru a sublinia o dată în plus care sunt consecinţele statului la nivel de individ. Totuşi, sensul nu este unic, pista e una buclantă pentru că societatea la rândul ei are un impact asupra sferei guvernamentale. Simţul detaliului nu-i lipseşte lui Bukovski, cu atât mai mult cu cât el vorbeşte celor care încă se mai consideră umani: “Îmi place să mă uit la oameni, la mersul lor, la gesturi, la modul în care comunică, la expresia feţei. Toate astea îmi spun mult mai mult despre ei decât toate cuvintele lor. Cuvintele sunt depersonalizate, lipsite de sens, uzate; funcţia lor este de a dezorienta, te învaluie ca într-un nor de ceaţă. Sunt mijloace de autoapărare. Nu din întâmplare le e oamenilor atât de frică să păstreze tăcerea şi vorbesc întruna unii cu alţii. Baricade de cuvinte. Atunci când observ mulţimea pestriţă dintr-un mare aeroport internaţional, simt din nou, invariabil, această sfâşietoare dudere a libertăţii.” Scriitorul o spune cu o simplitate neliniştitoare. Noi cunoaştem acest mesaj, dar nu-l conştientizăm. E mult mai comod să fii unul din nenumăraţii actanţi ai istoriei. În fond, şi legea minimului efort este o trăsătură la fel de umană ca şi disimularea limbajului.
Distopic, autorul distruge, fără a menaja posibilii lectori sensibili, atât comunismul, cât şi capitalismul. Capitalismul este cel care a construit încet parte din ideologia comunismului. Societatea este păcătoasă în sine. Greşeşte atunci când este îngrădită, dar şi în momentul în care i se dau posibilităţi multiple de mişcare. Şi cum actuala stare de îngurgitare a informaţiei, a determinat pierderea cunoştinţelor (“Where is the knowledge we lost in information?”), ceea ce rămâne este plăcerea banalităţii. Atâta vreme cât statul mă plăteşte că sunt sărac, de ce aş mai munci? – sesizează Bukovski pe bună dreptate. Iar lipsa de responsabilitate (publică şi individuală, determinată de sovietizare) este echivalentul lipsei libertăţii. Tendinţa nu este doar cea aflată în interiorul comunismului, dar ea poate foarte lejer să se nască şi în mediile occidentale. Tonul gânditorului rus se face auzit, aproape apocaliptic: “Pe scurt, dacă teama noastră de a ne asuma cea mai mică responsabilitate, dacă dorinţa noastră de securizare socială ne împing spre iluzia care, la rândul ei, aduce socialismul, care deschide uşa comunismului, aceasta din urmă, invită în mod inevitabil tancurile sovietice.”
Realitatea viitorului, înfiorătoare sau nu, stă în fapt tot în puterea individuală, totul este să ne dăm seama unde statorniceşte minciuna, şi cum ar putea fi redat mai bine adevărul. Din spirit “de echipă”, am senzaţia frustrantă că replica bukovskiană rămâne undeva la nivel de observare a evenimenţialului şi că suntem prea adânciţi în propria noastră interioritate falsă, pentru a putea sesiza ceea ce vede el, pentru a avea curajul de a privi în ochii celuilalt. Autorul rămâne însă unul dintre cei mai apreciaţi (şi controversaţi) gânditori ai timpului, iar prezenţa sa în publicaţiile din România nu ar trebui să fie trecută uşor cu vederea.
24.07.2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu