Două lecturi în indeterminarea văzului – Sabato vs. Tarkovsky

Când am venit în lumea asta n-am ştiut că sunt în anticamera cu aşteptări, dar am desfăcut firul şi am început să nu mă mai îndoiesc. Fie că e o atmosferă beckettiană, fie una flaubertiană sau kafkiană, omul care intră în cosmosul scindant între real şi ireal, este în ipostaza aşteptării. Pentru că suntem “între” aşa cum Estragon (personaj din En attendant Godot) e între pălărie şi pantofi, jos/sus, orizontal/vertical, dintr-o naştere spre o devenire. În această pagină mă voi referi doar la două tipuri de aşteptări, amândouă descriind umanul circular, distanţându-se şi incluzându-se în egală măsură.

Ernesto Sabato se găseşte Înainte de tăcere, iar Andrei Tarkovsky e şi Călăuza şi Nostalghia.

Desemnată ca proză memorialistică, Înainte de tăcere (ed. Rao) e, în fapt, poveste şi ficţional (adică literatură), e spunere continuă şi reprezentare a ceea ce văzul captează fragmentar din angoasa trăitului. Aşteptarea lui Sabato este una dinspre exterior spre interior şi iar spre exterior: individul pierdut într-o societate modernă, care i s-a dezvăluit mereu, cu fericirile şi urâtul ei, simte că umbra fiinţei este foarte aproape. Atunci povesteşte, revede viaţa în momentaneitatea sa (de la exterior la interior). Gândul său nu se absurdizează claustal, ci se deschide într-o crisalidă a ‘celorlalţi’ (dinauntru spre afară). Negura thanatică îi apropie pe cei doi creatori – dacă omul scriitorului argentinian este unul al logosului potenţat între tristeţe şi speranţă, atunci omul tarkovskian e la pragul liniştii şi al staticului.

Cred că Antes del fin e cartea care, de la ceaţa finalurilor la lumina sensibilităţii, ar trebui să existe în fiecare bibliotecă. Mişcarea pe care Sabato o impune este una dinspre centru la centru: pleacă de la irealul copilăriei şi se întoarce tot la uman: “să mă întorc înapoi în acele timpuri, în care credeam în ei, în acea copilărie îndepărtată, de acum mii de ani, când adormeam junduindu-le venirea, pe acele miraculoase cămile, capabile să treacă prin ziduri şi prin crăpăturile uşilor – aşa ne explica mama că făceau -, tăcute şi pline de dragoste. Aceste fiinţe pe care eram nerăbdător să le vedem, întârziind cu culcatul, până când invincibilul somn al tuturor micuţilor era mai tare ca nerăbdarea noastră. Da, aş vrea să mă întorc la aşteptarea şi la candoarea aceea.” Aşteptarea e paradox: e plăcere şi nefericire, pentru că niciodată nu ştii dacă ceea ce aştepţi va veni sau ce se va întâmpla la capătul drumului. Din tensiunea paradoxului apare frumuseţea căii pe care o parcurgi. Argentinianul se apleacă foarte mult spre ceea ce înseamnă fiinţă: una este făptura copilăriei, altul este vârtejul de senzaţii şi amintiri pe care i le trezeşte vederea unui tânăr trist şi însingurat în sărăcia sa dintr-o cafenea. Dincolo de a fi patetic, camera lui se adânceşte în fiinţă aşa cum filmele tarkovskiene o fac, găsind acolo tot universul. “Eram într-o cafenea din Retiro, când te-ai apropiat să-mi ceri nişte monede, iar eu te-am întrebat dacă vrei să te aşezi. Erai dintre cei mulţi, care cerşeau cu inocenţă, ca îngerii excluşi dintr-un cer pervers şi straniu. Nu mă cunoşteai, desigur, şi ne-am bucurat că ne-am întâlnit. Pentru că, la vârsta ta fragedă aveai privirea îmbătrânită de acele atrocităţi, care, în scurt timp, marchează pe corp şi în suflet, devastarea pe care o aduc anii.” Prin ochii acestui ‘personaj’ se răsfrânge toată lumea în chip inversat – e o aşteptare a solitudinii, un anotimp autumnal pe care-l regăsim în nemişcare şi la Tarkovsky.
Stalker nu e filmul meu preferat al regizorului rus (despre care s-a scris destul de puţin, este o observaţie pe care am realizat-o cu vreo lună în urmă căutând cărţi pe această temă). Dar cred că e filmul cel mai solipsistic al lui. Motivul drumului şi al căutării, care implică şi aşteptare, dorinţa de a găsi ceva la sfârşitul călătoriei, aparţine omului care încearcă să se descopere la interior. E atâta teamă şi negăsire în Călăuza pentru că individul se minează singur de desubtul pielii sale. Aştepările lui Tarkovsky implică elementul acvatic, cu varianta sa, ploaia. Dincolo de liniştea apelor chtoniene, care ascultate sondează în acel univers pe care şi Sabato îl figurează - obiecte şi făpturi ale trecutului -, se simte în motivul undei eliberarea. Spaţiul deschis vine o dată cu ploaia – şi în Nostalghia şi în The mirror. Nemişcarea, ca expresie a aşteptării (de sine, de ceilalţi), e cea a fotograficului – stopcadruri sau mişcări infinit încetinite pe suprafeţe plane merg pe coordonate spaţiale şi temporale: filmele regizorului rus nu sunt lumi de semne, sunt semne sui generis. Totul converge spre aşteparea sinelui: o imagine din Solaris se opreşte asupra celor doi protagonişti care se privesc în oglindă (sunt 4 spaţii deja): “-Do you know yourself?” “-As much as anybody does.”
Ce semnifică temporalitatea la cei doi creatori, este o o singură direcţie. Din trecut spre un ceva: de aici se despart căile, în multiplicitate de gesturi simbolice. Ceva-ul sabatian este aflarea în ceilalţi: martirii – sufletele desprinse de ele însele în irealul idealului -, mamele obosite şi tinerii săraci cu priviri strălucitor de rătăcite. Viitorul este utopie, mesajul (aproape umanitar) este acela de a crede în aşteptarea ta, aşa cum crezi în libertate şi în respiraţia ta adâncă. Partea pe care omenirea a pierdut-o, dar o poate recupera: “Citiţi scrisorile pe care Miguel Hernández le-a trimis din închisoarea unde, în final, îşi găsise moartea: «Să închinăm pentru tot ceea ce se pierde şi se regăseşte: libertatea, legăturile, bucuria şi acea mângâiere neştiută care ne duce la propria căutare prin lume.»” The zone nu e doar no man’s land dar este intruziunea realului în ireal şi a sacrului în profan – e locul în care omul se vede sub om. Imaginile se inversează pe oglinda apei, iar decorul decrepit şi descărnat are ceva din tabloul dalidian Paranoic-Critical Solitude (1935). Ceva-ul aparţine “maimuţicii” (fiica Călăuzei) – imaginea finală e cea a fetiţei care mişcă din privire paharele de sticlă pe o masă, liniştea aparţine cutremurului. Ouroboros – omul cel mic se află într-o cameră veche, ninge cu puf, fragilitatea e în subsidirar. Viaţa duce cu ea umbra thanaticului.
Cum nostalgia e durerea de a te întoarce (aşa cum explica M. Kundera), personajul poet din Nostalghia este cel care înţelege la sfârşitul experienţei sale că a fi înseamnă să treci pe un drum pe care bate vântul şi să ajungi cu flacăra aprinsă la capăt. E aşteptare şi e călătorie – static şi dinamic. Dorul autorului argentinian e unul după fiul pierdut şi mai cu seamă după toţi ceilalţi fii ai lumii care nu mai există. Cuvântul este cel prin care aşteptarea se poate dinamiza – aceasta e felul lui ‘a fi’ înainte ca tăcerea să treacă în necuvânt.

30.06.2006