“Cînd eram mică am fost o plantă”

Fenomenul Nothomb
În copilărie era autistă, iar părinţii ei şi-au spus “on a déjà deux enfants normaux, le troisième est une plante. C’est pas grave, on est très heureux, on la laisse comme ça” (“avem deja doi copii normali, al treilea este o plantă. Nu-i grav, suntem mulţumiţi, o lăsăm aşa” –afirmaţie la emisiunea Thè ou caffé, pe France 2). În emisiuni se prezenta cu pălării extravagante şi machiaj gotic, acordînd interviuri în cimitir. Publicul o adoră. Editorul de la Albin Michel ar trebui să o binecuvinteze în fiecare dimineaţă. Critica vorbeşte despre ea ca fiind grafomană şi un talent deosebit. E tradusă în patruzeci de limbi, scrie cam trei romane pe an, din care publică cîte unul. Cel mai frumos cadou de Crăciun pentru ea au fost crocodilii pe care i-a văzut într-o plimbare cu barca pe Gange spre Bangladesh (Julien Wagner pentru Evene.fr - decembrie 2006). Aceasta e Amélie Nothomb, scriitoarea Belgiană de limbă franceză, cea care are în sînge sensibilitate şi un dram de sadism, mai mult sau mai puţin un produs al mediei, dar care ne-a cucerit pe toţi (şi în România). Amélie care şi-a păstrat şi un suflet de copil, pe lîngă cel matur, pentru că ştie cum ei, copiii, sunt cei care creează lumea – iar scriitorul, la rîndul său e un demiurg în miniatură.
La noi în ţară, Polirom a făcut cînteva editări ale “fenomenului Nothomb” (începînd cu Igiena asasinului - debut încununat cu Prix René-Fallet, Prix Alan-Fournier -, continuînd cu Biografia foamei, Mercur, Antichrista, Sabotaj din iubire şi alte titluri, doar vreo patru scrieri au rămas netraduse). Acid sulfuric este ultima carte apărută pe piaţa românească (şi penultima în Franţa, în 2006 e publicat Journal d'Hirondelle).

Cocteil Molotov cu vin
Dacă ar fi să-i recunosc stilul prozatoarei, acesta se centrează pe ironie. Ironică e şi prezenţa sa pe ecrane, cînd vorbeşte despre sine. Se spune că are un umor negru, dar dincolo de asta se ascunde un ochi care, aproape ca un fotograf, surprinde realitatea şi odată cu ea, faţa ei nevăzută. Chipul lui Ianus e inserat în scenele din scrierile sale. Pe ironie mizează şi vocea narativă din Acid sulfuric. Povestea e inedită: televiziunea face un experiment cu emisiunea “Concentrarea”. Acolo se imită viaţa din lagărele naziste: deţinuţii şi paznicii lor (oameni obişnuiţi) sunt prinşi în atrocitatea sistemului nazist perfect imitat, în spatele ecranelor, în timp ce dincolo, audienţa creşte neîncetat, pînă la cota maximă. Accentul este pus pe voyeurism, plăcerea de a-l vedea pe celălalt, de a-i iscodi durerea merge pînă la a-l condamna la moarte cu bună ştiinţă. Ironia deviază uşor în grotesc: “Părinţii îşi puneau copiii să urmărească emisiunea, explicîndu-le apoi că asta înseamnă răul. În spitale, bolnavii se uitau la emisiune socotind, fără îndoială, că boala lor îi scutea de vină. Culmea ipocriziei fu atinsă de aceia care nu aveau televizor, care se invitau la vecini pentru a urmări «Concentrarea» şi se indignau: - Cînd văd chestia asta, sunt fericit că nu am televizor” (p. 169). Răul e văzut într-o aură semi-comică, ca într-o piesă există acele coups de théâtre, care însă nu au rolul lor obişnuit, acela de a uimi, uneori sunt chiar previzibile. Mai mult ele se demască mereu după ce parcurgem cîteva pagini. Caporala Zdena “rezolvă” situaţia emisiunii, ea este personajul care iese din culise cu sticlele în care e cocteil Molotov, ameninţînd că va arunca totul în aer dacă nu vor opri execuţia tinerei Pannonique (pentru care nutreşte în taină o dragoste obsesivă). Emisiunea ia sfîrşit, după interveneţia preşedintelui şi a armatei, dar gestul caporalei Zdena se descoperă a fi “un fals”: “ – Nu e nici un pericol, se pare că în vechile baterii se găseşte acid sulfuric, însă eu, una, nu ştiu în care parte. – Atunci, ce e lichidul ăsta roşu? – Vin. Médoc superior. N-am îmbibat filtrele cu potasiu, însă benzina e reală, pentru miros” (p. 177). În univers semnele sunt relative, căile se complică mereu, iar paradoxul e un mijloc de realizare a răului (înţeles ca urît sau ca grotesc).
Cartea lui Nothomb este, cert, o distopie. Aminteşte de Nineteen Eighty-Four a lui George Orwell şi de Salò a regizorului italian Pier Paolo Pasolini. O ecluză artificială este construită pentru experimente gen Big Brother (palatul de lîngă Marzabotto, în cazul filmului semnat de Pasolini sau lumea văzută din ecran, în cazul romanului aparţinînd lui Orwell). “Concentrarea” e un tărîm al morţii privit prin ochiul de sticlă al spectatorului monstruos. S-a spus despre acest roman al autoarei belgiene că ar anticipa sfîrşitul lumii (cronica lui Frédéric Beigbeder Y aura-t-il du scandale à Noël?), cu toate acestea este mai mult o replică oglindind adevărata identitate a publicului şi a lumii. Spectatorii sunt o masă compactă, devoratori de imagini şi sentimente patetice, sufocîndu-se în ei, lumea e părăsită de Dumnezeu, un vid în care se rotesc obiectivele camerelor de filmat. Pe nivelul semantic al textului, care pune în valoare problema mimesisului în televiziune (în teatru, pe scenă), povestea aminteşte de întrebările pe care şi le pun personajele din Gog (de G. Papini): dacă în loc de a simula moartea, pe scenă oamenii ar muri cu adevărat, omorîţi de cuţite adevărate şi curgîndu-le din piept sînge adevărat, iar nu cerneală roşie? Alături de problema etică ridicată de “întîmplare”, romanul e mai mult o hiperbolă (una antiutopică, aşa cum am observat) a societăţii.
Nu de puţine ori, naratorul ironizează autorul, dorind, ca o mică forţă malefică, a-l pune pe acesta din urmă într-o lumină mai puţin deschisă, făcînd din ochi cititorului, ca şi cum între cei doi se realizează un pact: “Nu se mai putea pune problema să mai creeze universul: era prea tîrziu, răul fusese deja făcut. În fond, odată terminată crearea lui care mai era misiunea lui Dumnezeu? Fără îndoială, aceea a unui scriitor după terminarea cărţii sale. Să-şi manifeste în mod public, dragostea pentru textul său, să accepte complimentele aduse lui, glumele proaste, indiferenţa” (p. 65). O carte, cu personajele şi situaţiile în care sunt puse, nu este departe de exemplul oferit aici de Nothomb: lectorul vampirizează şi e vampirizat, mai mult sau mai puţin conştient, de text. Raportul dominaţiei merge în ambele sensuri, iar acesta e motivul surîsului scurt al prozatoarei.
Cu o intrigă bine ancorată în realitatea ce ne înconjoară (tirania vizualului şi a evenimenţialului), cu o desfăşurare efervescentă, Acid sulfuric captivează şi se lasă captivat. Şi continuă le fabuleux destin d’Amélie Nothomb.

18.02.2007